Himalaya, ascenisiunea Imja Tse (Island Peak) la 6200m și o incursiune spirituală în Nepal

Ascensiunea la 6.200m, pe vârful Imja Tse (Island Peak) a fost cel mai greu proiect pe care l-am făcut până în acel moment. Fără a pune la socoteală traficul unei zile obișnuite în București.

Nepalul este altă lume, comparativ cu cea de aici. Am văzut Everestul și Nuptse, însă în 2016 nu eram pregătit pentru altceva decât pentru a le admira. Himalaya prin Nepal a fost totodată cea mai interesantă experiență de călătorie, din punct de vedere spiritual aș putea spune, cu riscul de a folosi un cuvânt folosit la fel ca mulți alții, mult prea mult și mult prea eronat în ultimul timp.

Oamenii, modul în care înțeleg să trăiască în medii ostile – cu demnitate, imensitatea peisajelor coroborate cu tăcerea exterioară și interioară pe parcursul a ore întregi de mers pe zi, îți duc mintea într-un loc din care ori vrei sa fugi ori nu mai vrei să pleci. Este genul de excursie în care te poți îndrăgosti în fiecare zi de ceva sau de cineva. Sau începi să îți reanalizezi întreaga existență.

Atunci când pe mont Blanc mă gândeam la Himalaya, mi se părea un proiect îndepărtat și greu de realizat. Însă de la momentul deciziei până la zborul spre Kathmandu nu au trecut mai mult de 2 luni. Iată dovada că deciziile luate rapid pe bază de intuiție se pot transforma în experiențe memorabile.

Am văzut Everest. Îl ridicasem așa sus în mintea mea și cu toate astea a fost și mai sus în realitate. Când ajungi să îl privești e ca și cum o floare se deschide în piept și petalele sale îți ies prin ochi colorând apusul. Căci la apus am privit Everestul, după o urcare pe Kala Patthar, un vârfuleț vecin de 5400m. De fapt nu e chiar așa dar atât de mult a vrut să folosesc această frază încât fie..

15418366_10211347304898900_7706986091566242260_o
Imja Tso – lac format din ghețarul Imja

Mai degrabă să încercăm fraza asta: dimensiunile munților din Himalaya sunt atât de mari încât îți înșală simțurile. Ceea ce ți se pare aproape este de fapt departe. Ceea ce ți se pare normal de întins este de fapt imens. La coborârea de pe Island Peak, pe ultima porțiune, am luat-o singur pe alt drum decât cel folosit de sherpași. Am privit în jos spre tabăra de bază. Se vedeau corturile în depărtare și o vale de bolovani până acolo. Mi-am spus că va fi ușor să mergi pe acei bolovani și în puțin timp ajungi la tabără. De unde. Bolovanii mici erau stânci și se pierdeau în fundal, iar ceea ce credeam că o să dureze 2 ore mi-a luat un sfert de zi și am ajuns aproape pe întuneric. De asemenea, în acea vale erau mici canioane săpate de o parte de ghețar care se confundau de asemenea cu fundalul neputând face distincție de la depărtare, dacă nu cunoșteai bine zona. În Nepal sunt înălțimi mai mari decât Carpații care nu ai nici măcar nume ci în cel mai bun caz, dacă reprezintă un landmark interesant, cel mult indicativ sec pentru orientare.

În afară de imaginea Everestului și de ascensiunea în sine pe vârful vizat în această excursie – Island Peak, câteva lucruri m-au impresionat cu aproape egală măsură: cum și cât pot să care porterii în Nepal este incredibil, cum sunt sherpa, cu sunt localnicii din regiunea înaltă a Nepalului, cum este să nu își auzi decât gândurile proprii, ore întregi într-un marș continuu, zi după zi. Și despre cum este să fii prezent în timp, să te bucuri de prezent 100%, să fii focusat pe câteva lucruri de care îți depinde viața, să ai suficient timp să îți pui gândurile în ordine și nici un sentiment aglomerare mentală, liste to do, fear of missing out să nu îți disturbe energia și să îți permită astfel să vezi și să gândești clar, la rezoluție maximă – un sentiment pe care încă caut să îl regăsesc dar despre care cred că e imposibil de reprodus în aglomerația urbană.

Dar să o luăm cu începutul.

Când în Saint Gervais spre Mont Blanc, Radu Albu mi-a propus să merg în Himalaya. După 2 săptămâni am acceptat deși lucrurile erau destul de neclare. Asta pentru că nu am plecat cu o agenție românească. Tratativele s-au purtat direct cu o mică agenție nepaleză. Intervine invariabil neîncrederea în condițiile în care niciunul dintre noi nu mai fusese în Nepal vreodată. Din fericire nu numai că băieții de acolo au fost profi și ok dar am rămas foarte buni prieteni.

Hint 1! Îmi puteți lăsa oricând un comentariu sau mesaj pentru a vă da numele companiei.

15369075_10211347952915100_1651364990885231305_o
Kazi, ghidul nostru și cu mine, pe străzile Kathmandu, cartierul Thamel.
15443286_10211347952755096_6445287285325135468_o
La pas prin Thamel, cu cei de la mica agenție nepaleză Go for Nepal

Mica noastră îndrăzneală ne-a redus astfel costurile cu circa 1000 Eur. Cu toată stima pentru profesioniștii români, mie sau lui Radu nu ne trebuia neapărat ghid român în plus față de cei de acolo (porteri, ghizi și eventual sherpa), astfel că strict în cazul nostru, am avut fix aceleași condiții ca într-o excursie de 3500 Eur.

Au urmat câteva avansuri plătite, asigurare (făcută cam pe picioare pentru că nu acoperea riscul decât până la 4500m) și o grămadă de achiziții (piolet nou, colțari noi, izmene mai fancy, mânuși și material de alpinism). Am ales să bag tot într-un rucsac de 60+ l (Mammut), încă unul de alpinism de 35+ l achiziționat special pentru Nepal (Deuter) și restul de chestii, acte, consumabile, într-o geantă de mână.

Am plecat București – Doha în 29 Octombrie 2016, am stat acolo în escală apoi Kathmandu, unde ne așteptau cei de la agenția nepaleză. Înainte de a intra în Nepal o mică birocrație locală cu viza. Apoi am stat în Kathmandu 2 zile, timp în care am completat chestii și am vorbit, plănuit referitor la

Kathmandu
Comerciant în Thamel, Kathamndu

traseu. Am cunoscut ceilalți membrii ai grupului, deoarece noi 2 români am fost grupați cu un indian, un norvegian (lider de grup), o australiancă, Mai erau 2 americani însă au avut un incident și astfel nici nu și-au început trekkingul prin Himalaya. Trăgând linie am plecat la drum 5 + 2 ghizi de trekking (Kazi și Nir).

Înainte de a pleca spre Lukla a, vizitat 2 puburi irlandeze și am fost martori la seria de sărbători locale, ale diverselor etnii și caste. Nepalul este foarte corcit în sensul bun al cuvântului. Metișii sunt extraordinar de interesanți, au fețe deosebite de orice altceva, ceva între India și China/Mongolia. Copiii sunt superbi, veseli și foarte energici, iar localnicii, deși săraci, sunt permanent veseli, calmi, aș putea spune fericiți. Kathmandu, și mai ales cartierul central – Thamel, aduce foarte mult cu India pentru cine a fost acolo și într-o măsură mai mică cu Vama Veche pentru cine nu a fost în India.

Capitala este un fel de comună cu străzi de asfalt sau de pământ, dar supradimensionată, cu populație de milioane și clădiri cu etaje. Aglomerația e specifică zonei, se merge fără reguli iar dacă te șterge un moped sau o oglindă de mașină, la viteze reduse, nu e nicio tragedie. Atmosfera te bagă însă, cel puțin în primele zile, într-o permanentă stare de alertă.

Lukla
Avion aterizează la Lukla

Apoi te liniștești, treptat. Pentru cine a mai fost în India, Kathmandu este atmosferă familiară. Pentru cine nu a mai fost, este o altă planetă. Apoi în munți copii devin din ce în ce mai veseli și mai îmbujorați.

Lukla este poarte spre Everest. Situat la 2860m are unul dintre cele mai interesante aeroporturi din lume. Unii cred ca zborul este înfricoșător însă asta depinde de fiecare persoană în parte. Avionul decolează în prăpastie și la aterizare frânează în pantă pe o pistă foarte scurtă (vreo 500m și asta la 2800m altitudine). În micul avion de vreo 12 pasageri au chiar și stewardeză care oferă bomboane. Pistele sunt atât de scurte în Lukla încât avionul frânează în pantă la aterizare și decolează cam la buza prăpastiei. Avionul poate transporta pasageri sau saci de grâu, după comandă. Zborul durează cam 45 de minute dar dacă ai un bilet în mână tot ce este aproape sigur este că zbori nu și când zbori.

Din Lukla începe aventura montană fiind, alături de Namche Bazaar, singurul oraș mai mare din zonă.

Zilele importante ale călătoriei au fost cam așa:

29 Oct – Plecarea spre Nepal via Doha

30 Oct – 31 Oct – Kathmandu

1 Noiembrie – Zbor spre Lukla, Lukla 2860 – Phakding 2610: 3,5 h / 3-4 km

Phakding – Namche Bazaar 3450: 5h

Odihnă și aclimatizare Namche / tură locală (5h)

Namche – Deboche  3875 (aproape de mânăstirea din Tengboche): 6-7h / 7-8 km

Deboche – Dingboche 4410: 6h / 5km

Dingboche – Lobuche 4910: 6h / 5km

Lobuche – Gorakshep 5140: 3,5 h / 3 km

7 Nov – Gorakshep – Vârful Kala Patthar (5.644 m, vista pentru Everest): 2 h up și 1h down, la apus.

Gorakshep – Dingboche 4h / 9km

9 Nov – Odihnă și aclimatizare Dingboche

Dingboche – Chukung 4730 (prânz) – Island Peak Base Camp: 8h (am ajuns la 16:00)

11 Nov – Base Camp – Island Peak 6189: 12h (1:30 am – 13:00) – 15 min on top

Island Peak – Base Camp 5050: cca 9h (21:30, wrong way down but fun)

12 Nov – Island Peak Base Camp 5050 – Dingboche 4410: 4h

Dingboche – Namche: 7h / 9 km (am ajuns la 15:00)

Namche – Lukla: 11 km

15 Nov – Lukla – Kathmandu (zbor)

17 Noiembrie – Kathmandu – București – 18 Nov

15390670_10211347124574392_6819199747223751590_n
Multe poduri suspendate în prima parte a trekkului.

Trekkul către capătul de linie Gorak Shep / tabăra de bază Everest presupune marș de cca. 12 zile de la 2860m la 5164m. Traversezi râuri, mergând pe poduri suspendate foarte lungi, treci prin foarte multe localități mici, te intersectezi cu animale, porteri, turiști. Temperatura scade de la zi la zi pe măsură ce urci.

15418376_10211347130654544_3055516658563729321_o
Când dai de o cireadă de iaci, nu poți da decât în spate.

Când am fost noi – în afara sezonului de muson, principala problemă a fost praful. Chiar dacă temperatura scade la câteva grade sub zero sau chiar mai mult, sus, peste tot un praf fin de te făcea să scoți cuci de lut pe nas.

Când te intersectezi cu grupuri de turiști sau câte o cireadă de iaci sau de măgari, praful se ridică atât de mult încât nu mai vezi nimic. Buful nu ajută foarte mult. Hint 2! Recent am achiziționat o mască antipoluare profi din Anglia, pentru poluarea din București, mască care probabil ar fi fost excelentă și pentru particulele de praf din Nepal. Potecile sunt puține și înguste. Zi de zi cu acest praf și cam toți turiștii dezvoltă iritații sau un fel de infecții în gât care te restricționează la intake-ul de apă și îți creează disconfort, care poate conta foarte mult dacă ai un proiect de alpinism. Îmi aduc aminte de o fată estoniană care povestea, cu nasul înfundat, că ea nu răcește niciodată dar acolo.. Mulți turiști din toată lumea, multe tipuri de viruși sau bacterii. Ea cobora, noi urcam, mă gândeam că nu, noi sigur nu o să avem nimic dar am avut și noi aceeași infecție din cauze de praf și temperaturi scăzute, probabil.

Bagajul din spate, la plecare din Lukla avea 11,7 kg. Am ales să iau cu mine sacul Deuter de 35l, pentru alpinism, în care am înghesuit cât de mult am putut. Restul echipamentului, de circa 20 kg, a fost preluat de porteri pentru vreo 15 dolari pe zi, parcă. Răbdare că o să tratez subiectul acesta separat.

15419808_10211347134134631_5388805636865053304_o
Namche, un careu de elevi.

În Namchee Bazaar am avut prima oprire mai lungă – o pauză de o zi, în care am urcat până la o mânăstire și un monument și am coborât. A fost însă o tură lejeră în care ne opream și ne întindeam la soare, urmărind din depărtare orașul miniaturizat. 15391335_10211347130774547_3927354336423459653_oÎn localitate, copiii în uniforme erau scoși în careu pentru exerciții fizice. Incredibil în ce mediu trăiesc acei oameni. În Namche te poți aproviziona cu aproape orice pentru munte, de la medicamente până la echipamente profi second hand, sau accesori fake. Namche este o localitate dezvoltată cu tot ce trebuie și ultima de mărimea unui oraș până la tabăra de bază. Asta nu înseamnă ca diverse echipamente sau lucruri nu mai pot fi achiziționate și din alte localități mai mici.  Cu toate acestea, prețurile cele mai mici tot în Kathmandu sunt. Dar în caz ca ați uitat ceva sau nu doriți să cărați până în Namche, în Namche puteți face reaprovizionarea.

Monumentul era dedicat unor pionieri și activiști în privința protejării speciilor de animale și plante din regiune. De altfel, se simte peste tot cum nepalezii, deși foarte săraci, au un respect deosebit pentru natură.

În Namche ne-am împrietenit și cu grupul de ruși de care o să vă spun mai jos.

Namche
Namche Bazaar, la intrarea în localitate.

Cu unii mai mult decât cu alții. Acolo l-am  cunoscut pe Andrey și acolo am cunoscut-o și pe Olesya cu care urma să rămân bun prieten. Împreună cu Radu, i-am vizitat mai apoi în Rusia. De ce dau detaliile astea, pentru a exemplifica modul în care te poți contecta cu oamenii într-o excursie cum a fost cea din Nepal. Deconectați de la viața agitată, izolați pe traseele din munți, înconjurați de atâta frumusețe, oamenii își regăsesc normalitatea se pare.

Apoi din Namche până în Gorakshep urmează un traseu de munte la mare altitudine dar care nu pune dificultăți deosebite nici măcar începătorilor. Urmează localitățile Deboche, Dingboche, Lobuche și Gorakshep. Nu o sa mai intru în detalii pentru fiecare localitate în parte.

15326189_10211347250217533_2257228802632555126_o
Ama Dablam, vedere de ansamblu
15493580_10211347246777447_2032695048628438688_o
Vedere spre Ama Dablam

Nici nu mai trebuie să spun că peisajul este amețitor. Deja apar Ama Dablam și apoi chiar Everestul se poate zări pentru o clipă ca mai apoi să se piardă în spatele munților din primul plan de vedere.

Hint 3! Peste tot există apă de cumpărat, apă de la robinet în care se pot pune pastile de purificare, dușuri mai greu dar wi-fi și încărcarea bateriilor nu pune probleme, contra cost.

Mâncarea este relativ ok dacă vă place mâncarea asiatică, în special orezul super super picant. Picantul la noi este o glumă. Nepalezi mănâncă orezul cu mâna, iar ardeiul lor picant parcă nici nu ar exista pentru ei. Pentru noi e de ajuns să pui puțin de sos cu ardei pe vârful limbii și ai ars. Peste tot nelipsita supă de usturoi despre care se spune că este bună pentru efortul la altitudine. Dacă cineva din grup consumă așa ceva, asigurați-vă că puteți trece în fața grupului..

15392768_10211347306618943_7429770271120422460_o
Templu în Deboche.

Noi nu ne-am grăbit deloc spre Gorakshep, oricum aveam un zbor fix (bine bine, asta cu fix e relativ în Nepal..) de întoarcere și totul era în program. Pe drum poate fi destul de aglomerat având în vedere că pe cele câteva drumuri (de cele mai multe ori o singură potecă îngustă) merg turiștii dar și șiruri de animale de transport. O să treceți pe lângă un superb templu budism în Deboche pentru care merită măcar să vă opriți 30 de minute.

15419560_10211347280778297_7579867078706025397_o
Everest (8.848m), la apus de pe Kala Patthar

Din Gorakshep urci spre Kala Patthar, de unde poți vedea Everestul. Noi am urcat pe Kala Patthar (sau Stânca Neagră, 5.644m) pentru a prinde Everestul, alături de Nuptse, la apus. Soarele luminează Everestul din ce în ce mai puțin iar contrastul cu zăpada din jur îți dă impresia că vârful ia foc. Este o priveliște minunată. Privești și privești și tot nu îți vine să crezi că te uiți la Everest și e chiar acolo și e așa mare iar tu ești chiar acolo.

De altfel, Everestul nu se poate vedea din tabăra de bază a Everest și se vede foarte foarte puțin de jos din Gorekshep. Deși se află la o distanță de până în zece km, vederea de jos este blocată de zidul masiv al ghețarului Lhotse.

Nu aș spune că drumul spre acest vârf pune dificultăți deosebite deși pe acest drum 2 persane din grupul nostru au renunțat să mai urce, urmând ca mai apoi să se întoarcă în Lukla cu elicopterul. Deși nu este greu, acest drum dă cumva startul pentru atmosfera ce va urma, simți deja puțin din duritatea munților Himalaya. Vorbim totuși de 5.644 m. 15401054_10211347951875074_7134520082965396470_nCu toate acestea drumul este plin de turiști. Deși nu o să vedeți foarte multe poze pline cu turiști pe acest traseu, vă asigur că este plin dar nimeni nu face poze cu aglomerația de acolo. Vârful este de asemenea plin, iar printre stâncile înguste poți greu găsi un loc din care să poți face liniștit poze Everestului în siguranță. Astfel, am zăbovit destul de mult pe vârf iar la întoarcere am cam accelerat în sensul că am cam luat-o la goană să prind restul grupului. Am lăsat mult praf în urmă și îmi dau seama acum că poate nu a fost foarte plăcut pentru ceilalți turiști. Dar m-am mai oprit puțin să fac o poză cu Jupiter cred, la apus.

Pe drumul spre întoarcere, unul dintre colegi a mai avut încă un incident, în sensul că a amețit și a căzut puțin dar fără urmări. Așa cum am spus, acest prim test poate pune probleme unora. Eu nu am avut probleme pe acest traseu însă modul de abordare a fost foarte defectuos. M-am grăbit, am stat prea mult la poze, nu am mai băut apă cât trebuia, am riscat să prind din urmă grupul, toate pe fondul durerii de gât cauzate de frig și praf. Prin urmare, a doua zi de dimineață, am înregistrat primele defecțiuni majore. M-a cuprins o durere cumplită de cap care nu mi-a mai trecut decât peste 3 zile. Vă povestesc mai încolo cum.

15392877_10211347134334636_7193652537652482127_o
Nuptse (7.861m), în dreapta Everestului, înainte de apus, de pe Kala Patthar

În Gorakshep începe să se simtă puțin mai rece, în camerele de cabană se lasă sub zero iar geamurile sunt pline de gheață dimineața. Până una alta eu, în loc să dorm în sacul de -19 grade – da, așa dormi deja în Gorakshep în noiembrie, în cabană – am stat vreo 1h afară să fac poze cu stelele.

Poza principală acolo este făcută, cu expunere de vreo 25 de secunde, cu deschiderea maximă a diafragmei (f:3.5 și focala de 18 mm). Deși Raj, colegul din India, avea un trepied foto, nu m-am mai deranjat să îl împrumut Am pus aparatul între 2 pietre și am tras.

Everest_Gorakshep
Stanga – dreapta: Khumbutse, Changtse, Everest Westshoulder, Everest (mic de tot, în spate), Nuptse / Lhotse.

M-am băgat și eu în cadrul ceea ce a rezultat într-o expunere fantomatică experimentală, în ton de altfel și cu titlul articolului pe care atunci aveam să îl scriu acum.

 

Tot de acolo, am mai făcut poze și cu Pumori. De altfel, Kala Patthar este un umăr al muntelui Pumori, un munte de o frumusețe deosebită. Pumori, “fiica Everestului” oferă o priveliște extraordinară de jos din Kala Patthar, mai ales privit noaptea. Priviți, muntele Pumori cu o expunere de câteva secunde, muntele apare luminat sub cerul plin de stele, însă lumina este mai degrabă cea reflectată de la toată zăpada din jur.

Dacă ești începător și la prima urcare serioasă pe munte, după GorekShep și Kala Patthar începe să cam îți piară zâmbetul. Începi să te gândești serios la următorul obiectiv, vârful cel mare al excursiei, 6.200m, Island Peak. Începi să îți pui serios întrebări dacă vei fi în stare, dacă te simți în stare. Așa cum spuneam, 2 colegi au renunțat până să urce măcar Kala Patthar. Din GorakShep, am refăcut o mică parte din traseu, înapoi spre Dingboche, unde ar fi trebuit să rămânem doar o noapte. Colegii însă nu s-au simțit foarte bine, a fost și ziua în care au plecat cei doi, astfel încât am decis cu toții să rămânem un total de 3 nopți în Dingboche. Eu însă m-am simțit cel mai rău dintre cei rămași în cursa pentru vârf (radu, Raj și ghidul Kazi). Durerea de cap era insuportabilă.

Muntele Pumori fotografiat cu expunere lungă din GorakShep
Muntele Pumori (7.161m) fotografiat cu expunere lungă din GorakShep

Închipuiește-ți cea mai grea migrenă combinată cu cea mai nasoală mahmureală care să te țină o zi și o noapte. Nici nu puteam să ma mișc iar gândirea nu mai era așa limpede. Țin minte că ma gândeam că e posibil ca mie să mi se întâmple ceva rău acolo iar Mick Jagger abia ce își recunoscuse un copi nou născut. Da, cam asta îmi trecea prin cap. Asta și faptul că un căine drag și bătrân pe care îl aveam la țară o duce mult mai bine decât mine. Norocul a făcut însă să mă simt ceva mai bine spre seară și să cobor cu chiu cu vai, la masă. Acolo ne-am așezat lângă un cuplu de norvegieni, ambii blonzi, ambii super de treabă și ambii medici. Surpriză! Norvegienii erau într-o călătorie de 6 luni prin lume, într-un fel de pauză norocoasă în carieră. Și cum sunt mai toți nordicii, erau foarte bine documentați despre orice relevant pentru excursiile lor.

Tortul adus special.
Tortul adus special, în Dingboche. Din el au gustat oameni din peste zece state diferite.

Fiind medici, discuția între mine și ei  s-a dus normal spre durerea de cap. Ei mi-au recomandat Diamox, mi-au explicat ce face, că maschează simptomele, că sigur nu am edem cerebral și mi-au și dat pastilele. Acele pastile mi-au luat durerea cu mâna. Aparent ar fi trebuit să fie nelipsite din bagaj, dar mi-a scăpat această informație. Bineînțeles că veți da de mulți care refuză să ia orice fel de pastilă la ei. Eu va spun doar atât, documentați-vă și luați-vă la voi preventiv tot ce nu este periculos.

Pe 9 noiembrie, ziua mea m-a prins tot în Dingboche. Mă simțeam mult mai bine. Am avut parte și de un tort comandat de ceilalți drept surpriză. Tot surpriză a fost și nota de plată pentru el, dar a ieșit foarte bine în final și am servit totată sala de mese a cabanei cu cel puțin o linguriță de tort. Tot în Dingboche ne-a prins și victoria în alegere a lui Trump. Întâmplarea face ca acolo să fie un grup interesant de americani cu care am avut interesante discuții despre rolul US în lume. Oameni speciali și foarte foarte interesanți. În Dingboche am trecut astfel printr-o multitudine de sentimente și stări, de la rău la bine, de la resemnare că nu o să mai urc la revenire. În final am decis că mă simt mai bine și o să risc să urc, no matter what. Am riscat.

Am plecat dimineața devreme spre Chukung, unde ne-am intersectat cu porterii și am lăsat acolo ce era de lăsat. Am luat masa de prânz și dă-i spre tabăra de bază Island Peak. Ta tam ta tam, se simțea emoția cu vine și te lasă dar mai ales vine, numai când te gândeai la ce o să urci. Întrebam toți, deci, care e vârful? A, chiar acela e? Wow, acolo o să urcăm noi? Da!

Dingboche – Chukung 4730 (prânz) – Island Peak Base Camp: 8h (am ajuns la 16:00)

11 Nov – Base Camp – Island Peak 6189: 12h (1:30 am – 13:00) – 15 min on top

Island Peak – Base Camp 5050: cca 9h (21:30, wrong way down but fun)

12 Nov – Island Peak Base Camp 5050 – Dingboche 4410: 4h

Despre Vârful Island Peak
15370030_10211347306178932_8467146383138094287_o
Tabăra de bază Imje Tse: Raj, Radu, eu.

În tabăra de bază am dormit la cort, în sacii de -19 grade. Temperatura noaptea cred că a coborât undeva la -15, -20. Condițiile au fost excelente, de la cort până la mese servite în cortul de mese. În ziua petrecută la tabăra de bază am avut un mic training de folosire a echipamentului de alpinism, ținut direct de sherpa – un training practic, o simulare a ceea ce va urma.

Am plecat apoi la 1:30 noaptea spre vârf.
La o tură mai dificilă, eu parcurg câteva epate de acomodare la efort. Acestea diferă îmi imaginez de la persoană la persoană. Spre exemplu, la mine primele 30 min și simt că wow cum o să fac eu asta când acum abia am suflu. Apoi primele două ore și simt că nu mai pot – sunt întotdeauna cele mai grele la mine, până mă obișnuiesc cu efortul. Apoi după vreo 9 ore, Apoi nu știu, posibil să pot merge la infinit..
Traseul noapte în Himalaya te poartă cu gândul la altă planetă, altă dimensiune. Munte văzut în lumina frontalelor, luminile altor alpiniști în depărtare îți creează o atmosferă stranie cu care e bine să te obișnuiești cât mai repede.
 

Asta pentru că se merge pe poteci înguste iar în dreapta sau în stânga sunt prăpăstii de sute de metrii.

15403824_10211347292098580_5948419923751046526_o
Traversare peste crevasă.

Acolo dacă ai făcut un pas greșit, asta e.. deloc bine..

Faza cu asigurarea în coardă în grup, lasă baltă, dacă ai experiență știi ce spun.
Altitudinea își spune cuvântul, te lovește dur. Orice pas necesită un efort mult mai mare decât în mod obișnuit. Respirația mea era cam tot timpul cea de la un maraton în Băneasa.. Mă gândeam că acolo, dacă ai probleme grave cu inima, ești iar asta e.. Pulsul e ridicat pe majoritatea acestui traseu. Nu alergi dar faci pași, în urcare, la altitudine mare. E cam același lucru. Plus pericolul care te pândește la fiecare pas.
Am urcat așa până a început să se crape de ziuă și să vedem dimensiunea prăpăstiilor pe lângă care mergeam. Interesant. Târziu dimineața am intrat în final pe porțiunea cu zăpadă și gheață.
Interesant a fost faptul că de acolo până la vârf unii au căzut și alții s-au ridicat, ca stare generală. Eu m-am ridicat instantaneu intrând pe un teritoriu familiar. Zăpadă, colțari, piolet. Prospețimea zăpezii. Am început să mergem pe muchii și mai înguste, având totodată treceri pe scară peste crevase. În mod special, este o crevasă, chiar înainte de porțiunea finală spre vârf care se tot mărește de la sezon la altul. Acolo există deja coardă și scară montate de nepalezi.
La începutul zăpezii am făcut o pauză ceva mai mare pentru a permite și restului grupului să ne prindă din urmă. În tabăra de bază, grupului nostru (3 turiști și un ghid plus sherpa) li s-au mai adăugat 4 srilankani.

Porțiunea finală este cea mai solicitantă fizic, deși efortul cauzat pantei foarte mari este compensat de priza fermă a colțarilor în zăpadă și suportul asigurat de mecanismul de alpinism existent (coarda premontată pe traseu de care te agăți cu carabiniere de siguranță și blocator).

15419747_10211347951355061_4104979618394602123_o
Panta finală a ascensiunii pe Imje Tse.
Aproape de atingerea vârfului, sherpa care cobora ne strigă să ne întoarcem că deja e târziu și nu ar mai fi timp suficient. Serios? Nu cobor pentru nimic în lume, fără să ating vârful, după atâta efort depus pentru a ajunge aici. Normal că a fost totul ok. Dar e drept că m-am grăbit ceva mai mult, după cuvintele lui.
14993571_10211040735554858_7139496578121101471_n
Poza de vârf.

Am atins vârful de 6189 pe la prânz și mai mult de 15 minute nu am stat acolo.

Câteva poze și înapoi. Pozele au fost făcute cu telefonul, un Iphone din 2012 care a rezistat eroic la cele mai puternice încercări. Bateria a rezistat doar ținut la piept aproape de piele. Într-un final i s-a desprins ecranul de la efectul temperaturii scăzute asupra materialelor diferite (metal și plastic), însă încă funcționa când am părăsit Nepal.

Pe vârf nu sunt mai mult de, să zic 15 mp, în total și rămâi ancorat în coardă. O rafală mai serioasă te poate dezechilibra și asta e.. Deci e foarte puțin spațiu și trebuie să cobori rapid pentru a permite și celorlalți să facă pozele de rigoare în liniște.

În România am fost pe munte cu tot felul de oameni. Într-o vreme credeam că toți oamenii care merg pe munte sunt mai corecți mai spirituali, mai inteligenți. Deși e mai probabil ca din rândurile celor care merg pe munte să întâlnești oameni foarte ok, și munțomanii pot fi mai slabi de înger. Am întâlnit montaniarzi reprezentanți ai tuturor straturilor sociale care se regăsesc și în oraș, Mulți care merg pe munte au însă un defect pronunțat, își dau cu părerea foarte ușor despre ceea ce ar trebui să facă și să fie alții și sunt foarte convinși că nu se poate altfel, un fel de vulpi moraliste. Veți întâlni foarte multe astfel de persoane pe munți, oameni care le știu pe toate iar toată lumea este împotriva lor. O cunoștință cu care mai mergeam pe munte în România, o persoană cu foarte multe calități de altfel, era total împotriva atingerii vârfurilor înalte. Asta pentru că el nu își permite să iasă din țară. Această situație specifică l-a modelat într-unul din acei patrioți nejustificați care se duc pe munte doar pentru a fi zen și una cu muntele. Genul de persoană pentru care faptul că ești român adevărat contează mai mult decât dacă ești chinez, deși ești român cocalar iar chinezul poate e restaurator de temple budiste. Genul de persoană pentru care granițele trasate cu creionul pe hartă contează pentru că oricum nu am bani sau deschidere să văd altceva. Iar faptul că îți pui un obiectiv în a urca pe o înălțime sau alte e un sacrilegiu. Cred însă că o astfel de atitudine e greșită pe mai multe nivele, cu următoarele argumente: obiectivele înălțimilor montante îți dau motivație și focus, priveliștea de acolo de sus nu se poate compara cu nimic, libertatea ta se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt – pur și simplu nu e ok să emiți păreri despre ce ar fi bine sau nu să facă alții atâta timp cât nu te afectează cu nimic. Persoana respectivă a descoperit plăcerea înălțimilor mai târziu după ce a strâns suficienți bani să poată ieși din țară..

În cele 15 minute am avut timp să dau o tură de privire de jur împrejur și să fac 4 poze: una simplă, una cu banner Greenpeace România, una cu Banner WWF România, una cu banner Centrul de Educație Alternativă.

Imja Tse este de fapt o extensie a părții sudice a Lhotse, al 4-lea cel mai înalt munte din lume.

 
Puțina experiență de escaladă mi-a adus beneficii în special la coborârea de pe vârf, până pe platoul unde lăsasem rucsacul. La terminarea unei porțiuni de coardă trebuie să te reasiguri de cealaltă coardă și să schimbi optul, siguranța și blocatorul într-o anumită ordine. De asemenea e bine să fii familiarizat cu coborârea în rapel. Colegii au avut probleme la aceste capitole așa că am putut să le ofer asistență suplimentară la coborâre când sherpașii din grup nu erau disponibili în acele momente.
 
15443126_10211347127214458_3119580443484901924_oLa coborâre am făcut fotografiile urcării, fiind mai relaxați. După atingerea vârfului urmează o ușurare imensă, că gata, ai realizat ceea ce și se părea imposibil aproape. Ai făcut-o. Apoi te gândești că trebuie să cobori tot ce ai urcat..
A urmat iar traversarea micului platou, crevasa cu scară și apoi pe creastă până la începutul pantei abrupte uscate.
Nu mai rețin multe detalii la coborâre alături de faptul că te gândești că totul a ieșit bine, nu a fost chiar așa greu și te gândești să fii atent să nu o comiți la final.
Și era să o comit. Așa cum povesteam la început de articol, din cauza faptului că sherpa au considerat că și-au îndeplinit misiunea, au luat-o repede în față. Eu am rămas mai în spate, colegul meu indian și mai în spate, alții au luat-o pe alt drum, srilankanii și mai în spate.
Vizual, am decis să o iau pe porțiunea care părea și marcată de niște movile dar și mai directă. Și deși movilele erau pentru marcaj, nu a fost cea mai bună alegere.. Am dat în acea vale imensă cu bolovani, care de la depărtare păreau mici însă erau imenși. Atât de mari încât trebuia să sari de pe unul pe altul. Și mie ce îmi păreau inițial pietre obișnuite.
15418366_10211347304898900_7706986091566242260_o
Apusul la coborârea de pe vârf.

Și nu că nu erau și pietre obișnuite pe care cam alunecai și te cam duceai pe fund. Și tot am mers așa până mi-am dat seama că nu se mai poate continua. Noroc cu bocancii Salomon cu talpă foarte aderentă cotra-grip. Faină aderență. Fără ei nu știu ce făceam. A trebuit să mă întorc fiindcă ajunsesem la o buză creată în gheață. Sub bolovani era gheață de fapt. Mi-am schimbat de mai multe ori traseul. Într-un final, spre seară am ajuns la tabăra de bază, singur. Chiar la finalul întoarcerii, sherpa se mobilizaseră și veneau după cei rătăciți sau rămași în urmă. Raj rămăsese mai în urmă, la fel cei din SriLAnka. Le-am dat indicații ghizilor cam pe unde cred că s-ar afla și până la urmă totul a ieșit bine, deși unul din Sri Lanka s-a întorc cu pantalonii franjuri, Cum au ajuns așa nu l-am mai întrebat. Căci după a urmat o relaxare, bucurie și schimb de păreri și informații.

A fost extraordinar. Îmi amintesc și acum apusul care mă prinsese pe acele pietre în timp ce coboram după atingerea performanței. Pentru alții e doar de antrenament însă pentru mine a fost mare lucru, mai ales că trecusem prin dificultățile enorme cauzate de migrene, cu două zile înainte, fiind aproape gata să renunț la ascensiune. Apropo, pastilele acelea au făcut exact ce mi-au povestit medicii norvegieni. Pentru mine a fost soluția care mi-a salvat orgoliu și întreaga excursie. Data viitoare cine știe poate o să urc în șlapi dar deocamdată a fost suficient.
 
15403679_10211347226456939_8073719009079561276_o 15393009_10211347129974527_7891908206964660131_oLa întoarcere spre Lukla, treci more or less prin aceleași localități. Parcă pe traseele de întoarcere m-am simțit și mai bine decât spre urcare. Nu de la pantă, căci drumul urcă și coboară și chiar dacă coboară, și coborârea e grea. Abia la finalul excursiei simțeam că îmi intrasem cu adevărat în formă. Ceea ce denotă încă o lipsă de experiență în dozarea efortului.
 
Acum ce-i drept, nici nu mă antrenasem în mod deosebit înainte de întreaga aventură. Treci pe aceleași poduri, prin aceleași localități ca și la venire.
Fiind deja familiarizat cu locul, ai timp să te bucuri mai mult de frumusețea peisajului.
 
În Namche am stat în aceeași locație ca în drumul spre vârf. Am lăsat acolo, lângă zecile de tricouri, un tricou cu numele noastre și poreclele de expediție inventate pe loc.
 
15326481_10211347304978902_6077424234714309646_n
Portret, templul maimuțelor.

În Kathmandu am mai avut timp, înainte de plecare să vizităm templul maimuțelor și să cumpărăm câtva suveniruri. Maimuțele au un comportament atât de uman. Și sunt mii. E interesant că nu sunt deloc agresive. Poate dacă ții o banană în mână riști să rămăi fără ea, fără banană.

15403606_10211347304938901_8829970506464342734_o
Templu maimuțelor e înțesat cu mii de maimuțe.

Toate astea sunt undeva în oraș, într-un complex de temple hindu și budist, unul lângă altul. De altfel nepalezii conviețuiesc foarte bine unii lângă alții, rase diferite, caste diferite, religii diferite.

Câinii dormeau duși când maimuțele se ciondăneau zgomotoase sărind peste ei. Apoi când câinii se apucau să latre ca apucații, maimuțele nu schițau niciun gest. Cele două specii se ignorau complet parcă nu ar fi existat una pentru cealaltă.

Șeful maimuțelor era de altfel și animalul cu cele mai mari coaie de acolo. Locul luui era în vârful unui mic turnuleț și era de ajuns să întindă un membru pentru ce celelalte să îl scarpine cu atenție. Dacă se isca însă vreun conflict jos, cobora și aplana conflictul cu violență. Sună cunoscut? Mai puțin faza cu coaiele, La oameni cei mai fără caracter ajung cel mai sus în ierarhia funcțiilor. Oare unde sunt în ierarhia gradului de înțelegere?

Subiectul cumpărăturilor în Kathmadu a fost tratate și mai jos. Pe scurt, cele mai bune prețuri sunt tot în capitală. Merită să luați unele lucruri, altele merită să le evitați complet. Dacă unul dintre obiective este să vă întoarceți cu un bol tibetan, să vă cumpărați unul lucrat manual. Față de unul lucrat în serie, chinezesc, sunetul nu suportă comparație. Să vă feriți de așa zisele antichități, prezente peste tot pe străzile din Tamel. Produsele din lemn sau metal sunt atât de bine antichizate încât dacă nu ai ochiul format este imposibil să îți dai seama că nu sunt antichități ci doar făcute să arate așa. Este perfect ok să cumperi ceva pentru decor însă nu este ok dacă pe decor plătești prețul unei antichități.

15385388_10211347305978927_6040936744035004860_o
Monkey temple.
 
15355707_10211237044302454_6275841263692906771_n
Copii, deși mai săraci, par mai fericiți în Nepal.

Despre oamenii pe care îi întâlnești pe parcurs:

 
Oamenii pe care îi poți întâlni în acest tip de excursii sunt highlightul acestora. Localnici, sherpa, porteri, alpiniști începători, alpiniști experimentați, copiii munților. Din capul locului trebuie menționată diferența dintre sherpa, ghizi și porteri. La modul cel mai simplist și ușor de reținut, sherpa își fac trainingul de vârf și te duc pe vârf, ghizii te însoțesc și te ghidează pe partea de trekking și porterii sunt cei care cară.
 
Sherpa

Sherpa sunt interesanți pentru că sunt supraoameni. Au muntele în sânge și sunt foarte bine antrenați, rezistenți și robuști. Unde începătorii urcă cu greu în coardă ei aleargă neasigurați. Am văzut Sherpa cu echipament bun dar rupt probabil la a 2-a mână sau la a 3-a mână. Grupul nostru s-a lărgit pentru vârf cu 4 Srilankani astfel că am fost 4 persoane din grupul inițial (ghidul Kazi, Radu, eu și Raj) și 4 nou veniți care începuseră aventura în Himalaya direct cu vârful (poate e mai bine așa, cu aclimatizarea de rigoare). Am avut astfel 4 Sherpa. Vă amintiți că am menționat de castele din Nepal. Kazi spunea că ei își pot da ușor seama de trăsăturile fizice ale membrilor diverselor caste. La Sherpa e simplu, au toți trăsături mongole. Cel mai experimentat dintre ei, spusese că a fost de 7 ori pe Everest ca suport.

15493397_10211347953875124_7787713505720531298_o
Portret cu Pumori în spate.

Ceilalți nu au putut să confirme exact, însă ne-au spus că e posibil și foarte probabil să fie așa. Și la fiecare urcare câștiga câteva mii de dolari în condițiile înc are costul unei expediții pe Everest este de 30k – 40k. Radu i-a lăsat la final bocancii săi La Sportiva care oricum îl strângeau. Este incredibilă modestia acestor oameni care au atât de multă experiență și rezistență fizică. În Europa nu ai ajunge la nasul lor.

Ghizii din Nepal sunt foarte rezistenți pe partea de trekking și știu foarte bine zonele. Însă pe zăpadă și alpinism, nu toți se descurcă. Dacă ai aduce un ghid nepalez în România, ar câștiga de departe cel mai greu maraton montan.

15385320_10211347953595117_3487117262266293194_o
Statuia celebrului Tenzing Norgay din Namche, Ama Dablam pe fundal, in dreapta.

15493478_10211347132774597_7986396549683478692_oDar să nu îl pui să urce Negoiu iarna. Pur și simplu nu sunt foarte obișnuiți cu zăpada. Ei însoțesc de regulă grupurile de turiști, în sezon. Alpiniștii cu experiență care mai ajung și în afara sezonului nu prea au nevoie de ghizi, poate doar de Sherpa.

Cel mai faimos Sherpa este desigur Tenzing Norgay, al cărui monument l-am vizitat în ziua noastră liberă din Namchee.
 
Porterii

Porterii sunt interesanți pentru că sunt de asemenea, supraoameni. Porterii din Nepal sunt de regulă oameni aparent firavi, slabi, dar care cară, legată de frunte (așa cum de mult, se transportau mărfuri și în zonele montane din Europa), mai mult decât propria lor greutate.

15493379_10211347952275084_7106460601570243925_o
Portret de porter.

Acești oameni cară 40-50 sau 70 de kg până la 18 km pe zi pentru 15-20 dolari pe zi. Stilul în care cară este special, folosind gâtul mai degrabă, în stilul existent poate și în Europa, în evul mediu și epoca modernă, până la apariția sacilor cu spate rigid. Am încercat și noi să ridicăm cargo-ul unui porter pentru a ne convinge că are o greutate mare. Deși vedeam la mulți în spate, de la butelii de gaz (câte 3) la butoaie cu apă, seturi de placaje de lemn de 2,5x2m, dufflebag-uri (câte 2-3 a câte 20 de kg), tot a trebuit să ne convingem. Era destul de greu să ridici asemenea greutate dar să mai și mergi cu viteză atâta distanță. În pauzele scurte, porterii au un T de lemn pe care își reazemă greutatea fără a se așeza jos. Incredibil ce fac acești oameni. Am înțeles că mulți tineri se antrenează pentru armată.

În Nepal, militarii Gorka câștigă semnificativ mai mult decât ceilalți muncitori și au și șansa de a ajunge selectați în

15493420_10211347135254659_8513279889254048885_o
Porter cu o încărcătură medie.

unitățile de elită Gorka folosite în UK sau India. Vă amintiți că spuneam de rezistența oamenilor de aici care depun un efort fizic substanțial în condiții de mare altitudine. Ei bine, și militarii s-au prins de acest lucru și recrutează Gorka din Nepal pentru că sunt printre cei mai rezistenți și disciplinați soldați. Cu toate acestea, mulți tineri își sacrifică studiile pentru antrenamentul Gorka și nu ajung să fie selectați de armată astfel că ajung porteri, putând folosi antrenamentul fizic dobândit pentru a face ceva bani. Privind din perspectivă, da, acești oameni sunt exploatați prin natura sistemului dar de aproape, le faci un bine dacă îi angajezi pentru că altfel oricum ar fi foarte săraci și nu și-ar putea asigura traiul de zi cu zi. Vorbim de unul dintre cele mai sărace state ale lumii, un stat în care oamenii respectă totuși legile, nu au voie să taie copaci, au voie să ridice copacii doborâți de furtună doar cu aprobare și își încălzesc câte o cameră per casă cu bălegar uscat de iac (care de altfel e foarte bun pentru asta).

 

Gorka

Soldații Gorka pot ajunge să câștige enorm de mult raportat la nepalezii de rând. Dacă sunt recrutați pentru rândurile British Gorka pot ajunge să câștige și 2500 de lire pe lună. Însă pentru a ajunge acolo, selecția este foarte dură. începând cu educația, rezistența fizică, determinarea. Un recrut Gorka trebuie să poată alerga 800m în 2’50”, să poată executa 80 genoflexiuni în 2′ și altele similare, să treacă de testele de inteligență și de interviu, să execute alergări la deal 5 km în 35′ cu 25 kg în spate, încă o cursă de 2400m. Spre deosebire de cei selectați pentru UK, un gorka nepalez câștigă 150 dolari pe lună și trebuie să poată alerga 3200m în mai puțin de 13′.

 
Nepalezii de pe drum
15418548_10211347243857374_5149553328192503289_o
Copil nepalez cu Ama Dablam pe fundal.

În afară de porteri, ghizi și sherpa, pe drum, în localități poți observa foarte mulți copii și multe femei. Copii se joacă tot timpul chiar și în temperaturi scăzute. Cei de la munte sunt foarte îmbujorați. Fetele mai ales au trăsături cobinate de indience și mongoloizi. Copii sunt obișnuiți cu turiștii. Am văzut un grup de femei care spălau haine într-un fel de mașină de spălat rustică cam în stilul celor de pe la noi de pe la țară. Bărbații mai mult se ocupă de agricultură puțină care e prin munți dar cel mai mult de transport, logistică.

Oamenii de pe drum
 
Din Namchee încolo, spre Everest Base Camp sau spre Island Peak începi să distingi mai bine, printre zecile de turiști obișnuiți, oameni cu adevărat interesanți. Vezi pe fețele lor, pe corp și pe echipamente că sunt așa. Întâlnești oameni frumoși, temerari, alpiniști. Am văzut pe trekkul din Himalaya cele mai frumoase fete posibile, fete cu față și corp de model dar cu rezistență de alpinist, fete frumoase fără fitze dar cu bani, fete care aveau în spate lejer 14 kg, fete care urcau lejer la 5.400 m în colanți. Se vede că majoritatea turiștilor care ajung acolo au ceva disponibilități financiare nu numai pentru faptul că au ajuns acolo dar și prin prisma echipamentului pe care îl poartă. Dar tocmai faptul că alegi să faci asta cu banii tăi în pofida unui confort financiar probabil îndestulător, spune multe lucruri despre un om.
Acolo însă totul se amestecă. Stau la aceeași masă alpiniști experimentați și începători, oameni bogați, oameni săraci.

În Dingboche îmi amintesc că victoria lui Trump a venit fix în mijlocul unei discuții cu un grup de americani despre alegeri. Printre ei era și un american robust de culoare cu un cuțitaș la brâu, parcă desprins din Cliffhanger. Americanii erau consternați de victoria lui Trump. Era o zi calmă și luminoasă. cu soarele care intra din plin prin geamurile sălii de mese. Întreaga echipă avea o zi de refacere (dureri de cap, răceală etc.) înainte de urcarea pe Island Peak.

15418393_10211347132094580_6685933286478234525_o
Fetițe nepaleze pe drumul din prima parte a trekkului.

Pe lângă elementul cotidian reamarcam cum, la o masă alăturată, în plan secund, tocmai se așezase un bătrân porter nepalez, cu o privire senină și o atitudine calmă. Nu aveam nimic de rezolvat, nimic de spus, doar voia să stea și să se odihnească. Contrastul acela a fost destul de interesat. Între acest bătrân, pentru care putea să se schimbe toată politica din lume că lui nu i-ar fi păsat, și americanii care glumeau, povesteau, filtru cu alte americance din alt grup și iar povesteau și glumeau ca mai apoi să discute aprins despre rezultatul alegerilor, conectați la tehnologie, la lumea de acasă, la lumea din jur, la ei între ei.

Am mai întâlnit mulți spanioli, italieni, australieni, nordici, francezi, ruși. Ruși nu se deziceau de la obiceiurile lor. Spre exemplu, un grup cu ruși trecuți de vârsta a doua dar în care erau și fete, a reușit să scoată un timp foarte bun pe partea de trekking. Deși nu au urcat vârful, performanța este de invidiat în condițiile în care erau începători și în fiecare seară consumau vin, gin, rom și vodcă de curtoazie.
 
Despre cazare:
Locațiile de cazare în Himalaya – căbănuțele din diversele localități între Lukla și tabăra de bază – au în general condiții mult mai bune decât cabanele din România. Sunt mai curate, au în general bucătărie ok, poți cumpăra diverse (medicamente, apă, alimente suplimentare) și cel mai important au curent electric și wi-fi cam peste tot pe unde te duci. Cum? Solar. Apă? Destulă, deși nu e rău să ai la tine și pastile de purificare. Cazarea este ridicol de ieftină însă ce poate subția portofelul este curentul electric. Încărcarea bateriilor, la oră sau până la 15370188_10211347953315110_5779142148345903261_oîncărcarea completă, poate costa destul de mult, noapte de noapte. Cabanele au lumină în camere, de regulă, dar nu au prize. În România, se pot găsi dulii cu priză artizanale dar nu e frumos să trișezi altfel, mai ales în Nepal. Băile au butoaie de apă pentru fluidizare în condiții mult mai bune decât în România. Pe alocuri găsești și duș cald deși costă. În Dingboche era ultimul duș disponibil până la tabăra de bază – când intrai la duș băteai în zid să ți se dea drumul la boiler la fel când plecai – să se închidă, deoarece energia electrică este evident destul de prețioasă în acele condiții.
 
Despre costuri:
 Întreaga excursie ne-a costat 2.100 dolari plus 600 dolari avionul București – Kathmandu. În Nepal am mai cheltuit 60 de dolari cu bonusul sherpa pentru atingerea vârfului. Am mai lăsat vreo 100 de dolari ghizilor în semn de mulțumire după toată excursia. În total însă am mai cheltuit circa 1000 de dolari dar asta pentru că am cumpărat prostii, echipamente fake nevitale, suveniruri, mâncare extra.
O agenție din România tarifează acum aceeași excursie cu 3.500 de euro, cu 1.000 de euro mai mult decât am dat noi, aceleași servicii incluse. Noi am riscat și i-am contactat direct pe nepalezi dar cei mai mulți turiști care se aventurează pentru prima dată în aceea parte de lume simt nevoia de un plus de siguranță, de ghidaj suplimentar și de confort psihologic. Costurile sunt justificate din acest punct de vedere. Noi neavând nevoie, am economisit 1.000 de euro. Nu aș recomanda să plecați fără însoțitori de grup din România dacă nu aveți experiență în a călătorii în locuri exotice.
Raj, indianul echipei noastre, turist de asemenea, ne-a explicat că puteam merge chiar și mai ieftin, pentru un plus de muncă organizatorică personală. Astfel, dacă îți iei singur biletul de avion Kathmandu – Lukla, dacă te ocupi singur de permisele de trecere (căci îți trebuie niste permise de trecere pe care să le prezinți la diversele checkpointuri de pe traseu) și dacă își antamezi singur porterii ieși mai ieftin cu încă 1.000 de euro. Astfel, cu costuri minime, Everest base camp ar putea costa 950 de dolari pentru 14 zile de trekking (fără avionul până în Kathmandu care ar fi cam 600 de dolari). Pune la asta câteva sute euro pe cont propriu și faci și Island Peak dar trebuie să îți antamezi singur sherpa sau urci fără dacă poți.
Prețul a fost foarte ok având în vedere calitatea cazărilor, taberei de bază, asigurarea mâncării atât pe trekking cât și în tabăra de bază.
Wi-fi e cam 100 rupii pe oră și 500-800 rupii pe noapte. Apa caldă e cam 600 rupii.
 
Despre echipamentul pentru Himalaya:
 Dacă nu faceți alpinism adevărat, dacă nu urcați pe Ama Dablam sau mai sus de 7.000 m, unul dintre sfaturi ar fi să cumpărați mare parte din echipament direct din Nepal. Nu vă mai cărați cu saci de dormit, pufoaice, bețe, izopren mânuși etc. În magazinele din Kathamandu și chiar în Lukla sau Namche Bazaar găsiți atât fake-uri cât și second hand. Fake-urile sunt însă, pe încercate, destul de proaste față de originale, asta în funcție de tipul de echipament. Eu am luat spre exemplu mânuși The North Face la 15 dolari (și acolo erau scumpe deja) de expediție. Deși arătau foarte bine la prima vedere, ce s-a întâmplat a fost că stratul de pe palmă s-a dus după prima folosire la coardă. Mai rău, straturile interioare s-au rupt și s-au încurcat astfel că erau foarte greu de folosit. În prima tură de după Himalaya, pe Negoiu, am fost în pericol să deger deoarece, după o sesiune foto pe vârf, în furtună de zăpadă cu gheață la -40 simțit, nu am mai putut introduce mâna în mânușă. Am coborât stânca cu mare dificultate, am ținut palma jumătate în gură și mi-am resimțit mâna după 30 minute după ce m-am adăpostit. Cam la asta te poate duce un fake, sau mai rău.
Dar nu fac aici reclamă nici produselor originale. Dacă știți ce faceți puteți lua și fake-uri pentru a le folosi în priciuri, în partea de trekking sau la activități mai light, datorită prețului redus. Însă sub nicio formă nu le recomand pentru porțiunile serioase ale expediției.
Cu toate acestea, puteți găsi saci sau bețe foarte bune, second hand lăsate de turiștii care se întorc din expediții în diversele magazinașe de pe drum.
Pentru Island Peak în particular, nu aș mai lua după mine sacul de -35 și nici bețele și poate nici pufoaicele. Nu este o ascensiune așa dificilă din punct de vedere tehnic. Iar sacul poate fi evaluat la fața locului de către cine se pricepe. Oricum am folosit sacul doar în cabane sau în cortul de la Island Peak base camp. Deci luați-l din Nepal.
La fel parazăpezile. Însă în sezon (primăvară sau toamnă) zăpadă pentru expediția de Island Peak găsiți doar spre vârf. Toamna este zăpadă tare și nu vă trebuie neapărat parazăpezi. Oricum le puteți lua din Nepal la preț redus, fake sau second hand. Nu sunt cruciale pentru acest tip de expediție.
Dacă vă luați singuri echipamentul de alpinism (carabiniere, ham, corzi, anouri, pioleți, echipament suplimentar), acesta musai să îl luați din magazin de firmă, de preferat din Occident. Tot așa și pentru bocanci, aici diferența între fake și original își poate spune foarte clar cuvântul. Și nu e loc de întors.
Un chilipir semnificativ l-ați putea face cu dufflebag-urile. Noi am dat comandă firmei de ghizi înainte de plecarea în trekking, pentru a lua acasă dufflebag-uri personalizate cu logo și tot ce vrei. A fost 15 dolari unul cu personalizare cu tot și la fix aceeași calitate ca cele originale. Am văzut apoi în București unul original TNF cu peste o sută de euro. În dufflebag-ul care în Himalaya va fi cărat de porteri până spre tabăra de bază puteți pune, spre exemplu, colțarii, pufoaicele, bocancii tehnici, sacul de dormit, salteaua, șosete le groase etc.
În altă ordine de idei, cunosc persoane care au urcat aproape de 6000 fără echipament special, afară de bocanci și colțari. Muntele nu te ucide oricum și oricând dacă nu decartezi automat în contul firmelor de echipament sportiv de profil. Te poate ucide însă dacă nu gândești și faci alegeri evident greșite. Însă nu e nimic greșit în a înlocui unele pufoaice sau unele bluze de corp cu materiale tradiționale dacă banii nu îți permit altfel, în anumite condiții care îți permit să faci acest lucru. Până la urmă nu suntem roboți iar muntele nu poate fi închis pe principiul că e riscant. Riscul e ceva ce ne puteam asuma oricât și oricum atunci când nu afectăm pe ceilallți. E pur alegerea noastră. Altfel nu ar mai fi viață.
 
Despre medicamente:
Am fost tentat să încep cu naturisme-snobisme de tip apa este medicamentul minume pe care trebuie să îl consumați zilnic. Am însă pretenții ceva mai mari de la audiență. Într-adevăr apa este prima pe listă ca și substanță care trebuie ingerată, mai precis minim 4l pe zi. Da, cu riscul de a merge des la toaletă, patru litri pe zi de apă.
Diamox-ul este numele medicamentului minune pe care e musai să îl aveți la voi. Se poate găsi în Nepal sau se poate cumpăra ceva echivalent din România.
Naturiștii nu îl recomandă și se feresc ca de ceva nesfânt, moderniștii spun că e standard. Cum eu mă închin la sfânta logică, eu zic să alegeți în urma unei bune informări. Ia mai bine luați aici cele mai utile linkuri despre medicamentația pe munte:
http://theuiaa.org/mountain-medicine/medical-advice/
http://online.liebertpub.com/doi/full/10.1089/ham.2016.0080
Dacă nu aveți chef să citiți iată concluzia mea:
– apă 4 l minim la o ascensiune de tip Island Peak sau mai mult.
– oxigenare suficientă.
– cafeină (1.5–3 mg/kg) ajută la performanța și starea generală bună la altitudine mare.
– aspirină (320 mg la fiecare 4 h pt un total de 3 doze) sau Ibuprofen (400 or 600 mg o singură dată) pentru prevenire și chiar tratament AMS, dureri de cap.
– dacă nu puteți dormi, Temazepam (10 mg) până la 3600–5000 m: Temazepam (7.5–10 mg înainte de culcare), Zolpidem (10 mg) sau Zaleplon (10 mg) pot fi luate fără efecte secundare nedorite.
– pentru tratament edem pulmonar cauzat de altitudine (HAPE) – Nifedipine – de urgență, până la tratament de specialitate.
– la primele simptome de rău de altitudine (AMS) – Nurofen și/sau Paracetamol. Dacă nu, Diamox – de 2 ori pe zi înainte de urcare, o zi sau două zile și încetare imediat după atingerea vârfului.
Diamoxul a fost scos inițial pentru glaucom. Fără a intra în detalii, substanța te face să respiri mai repede și mai adânc, te oxigenează mai bine. Dacă aș fi avut însă probleme cu inima nu aș fi luat deoarece se simte cum aceasta e pusă la lucru mai intens. Este un medicament care maschează simptomele AMS. Dacă nu trece cu Diamox probabil nu e AMS și e mai rău, edem cerebral sau altceva, nu mă pricep. De asemenea, Diamox își poate înceta brusc efectul, când ți-e lumea mai sus.
Eu însă am avut dureri cumplite de cap vreo 2 zile astfel încât eram determinat să renunț al urcarea către Island Peak. Iar pe Mont Blanc nu avusesem nimic. Durerile m-au luat în condițiile în care, din cauza durerii în gât cauzate de praf, nu m-am mai hidratat așa bine (cei 4l pe zi) și nu am putut dormi așa bine (asta și din cauza lipsei de experiență în privința modului de a dormi în sac de -35). După ce am luat diamox, durerile au trecut ca prin minune, m-am refăcut peste noapte, am urcat vârful și nu am mai avut nicio problemă de atunci.
Cel mai bine vă recomand să citiți sfaturile UIAA și decideți în funcție de cum vă cunoașteți că sunteți fiecare.
 
Despre Ama Dablam văzut din mai multe unghiuri:
 
15418386_10211347951795072_4858823128743314419_o15391498_10211347142014828_7574940120132507524_o15440583_10211347143854874_1912143736512790757_o15326189_10211347250217533_2257228802632555126_o
15403784_10211347128334486_3622500761807670569_o
 
 
 
 
 
 
 
Ama Dablam este poate cel mai frumos vârf din regiunea văii Khumbu. Se ridică la 6812 metri iar escaladarea sa permite mai departe aplicarea pentru escaladare pe Everest, fiind singurul cred vârf sub 7000m care să ofere această posibilitate. Ama Dablam înseamnă Colierul Mamei. Muntele domină cerul de est pentru cine merge spre tabăra de bază Everest.
 
Despre responsabilitate și ecologie:
Am purtat cu mine bannerele și mesajele organizațiilor Greenpeace România, WWF România și ale Centrului de Educație Alternativă (Policy Center for Roma and Minorities). Să spun de ce nu ar avea mult sens în acest blog. Cei care ajung pe acest blog sunt cel mai probabil bine informații cu privire la situația dezastruoasă din lume, dar mai ales din România în privința protejării mediului, speciilor, defrișărilor ilegale respectiv discriminării copiilor de alte etnii.
Nu știu câți dintre noi realizează că țările așa zis dezvoltate și civilizate poluează mult mai mult decât ponderea pe care o au populațiile lor în populația globală. Mult mai mult. Și asta și la nivel individual. Degeaba reciclezi hârtie la hârtie și plastic la plastic dar restul vieții tale e numai risipă: risipă prin ceea ce lucrezi, risipă în trafic, risipă prin ceea ce consumi. Risipa nu e doar direct, iar de multe ori reciclarea nu ne hrănește decât orgoliul personal.
În Neapal la munte, cabanele erau din placaj. Încălzirea doar în sala de mese și aceea cu bălegar compactat de iac. Nepalezii nu au voie să taie copaci și chiar și pentru cei doborâți de furtună au nevoie de aprobări speciale. Mâncarea este săracă în grăsimi și în general mai sănătoasă. Și nu neapărat spun că nepalezii sunt Captain Planet. Dacă au ocazia, oamenii sunt la fel de distructivi oriunde în lume, în condiții similare. Fac doar o descriere a situației de acolo și spun despre cum se poate trăi și altfel, la alegerea noastră sau forțat de împrejurări.
Am postat de acolo următorul mesaj:

 
 
 
Hint 1! Îmi puteți lăsa oricând un comentariu sau mesaj pentru a vă da numele companiei.
Hint 2! Recent am achiziționat o mască antipoluare profi din Anglia (Respro), pentru poluarea din București, mască care probabil ar fi fost excelentă și pentru particulele de praf din Nepal. La data editării articoluluim această marcă nu se găsea în România.
Hint 3! Peste tot există apă de cumpărat, apă de la robinet în care se pot pune pastile de purificare, dușuri mai greu dar wi-fi și încărcarea bateriilor nu pune probleme, contra cost.